Actoria vietii
Stii senzatia cand vrei sa urli ca nu mai poti, dar ti se inoada corzile vocale. Ale naiba si ele, cand am nevoie de ele se fastacesc ca doua cucoane desprinse din schitele lui Caragiale, dar cand trebuie sa stea potol, nu le mai pot opri din vorba. Si ce vorba ii aia daca nu e barfa,si cum ar putea fi barfa savurata daca nu cu un strop de venin ce iti lasa un gust amar pe limba ce te face sa regreti dupa ce ai ajuns acasa.
Aia e, singura problema este ca la orice vorba spusa pe la spate, aflata normal de la o terminata ca si mine care nu are o viata indeajuns de interesanta, incep sa cad intr-o groapa a tristetii, mai penibila ca asa citatii “fatalai”. Si cad, si cad, si tot cad pana ma izbesc de pietrele ce rad in dezmat de nefericirea mea. Si sangele imbibat cu imaginatie, inocenta si iubire se scurge usor printre crapaturile stramte care ramn patate sperand ca ploaia de lacrimi sarate si amare sa le curete. Apoi, cum toti speram, ne gandim la aceea scara, mana, sau set de aripi, ce ne vor ridica din aceasta singularitate a goliciunii interioare macinate de furie, dar acestea apar doar in basme. De fapt tu urci acel perete de piatra, si iti blestemi zilele in care nu ai invatat cum sa te cateri, in timp ce, din cand in cand, iti mai arunca cate un amarat care vrea sa isi stearga pacatele in fata lui Dumnezeu o coaja de paine. Ce nu stie nefericitul este ca tot are sanse mai mari sa danseze o sarba alaturi de aghiuta, decat sa ii se ierte toate serile in care pacatuia cu vreo prostuta de la margine de bloc, sau zilele cand si-a injurat parintii pana si-a scuipat plamanii, si prin plamani ma refer la creier, ca de rostit acele capodopere contemporane nu putea fara un bilet direct dus, nu si intors, la hora din demisol.
Intr-un final ajung in varf, prafuita si extenuata. Acum stii cum e viata, grabeste-te pana nu pierzi trenul, dar nu uita ca si in tren trebuie sa arati decent ca sa nu se mai vorbeasca a doua oara si sa trebuiasca sa urci din nou peretele in ploaia de paine data de pomana.
Si acuma, mai palida ca de obicei, ma aranjez putin prea disperata, avand falsa impresie ca azi chiar arat bine si mintindu-ma ca imi place de mine, imi pun masca ce imi imprima fericirea si stima de sine, precum as tencui cearcanele de dupa o noapte in care singurul obiect pe care l-am sarutat a fost sticla de vodka, si intru in vasta societate a snobilor, idiotilor si misoginilor incercand sa-mi calculez vorbele ca sa nu par tampa in fata asa zisei 'intelectualitati sociale'.
Acum, care este faza cu aceste intelectualitati? Sa va zic drept, in ciuda dorintei lor de a se remarca intr-un mod pozitiv, de fapt aceste specimene intalnesc cele trei caracteristici de mai sus. Niste frustrati cronici care toata viata si-au plans singuratatea deoarece nu erau capabili sa recunoasca ca nu sunt cu nimic mai buni decat ceilalti. Ce fac aceste specimene? Judeca aparente pe care le vad de fapt la ei, dar se simt impliniti atunci cand ti se vede burta deoarece ai mancat, ca sa nu aiba maica-ta de cheltuit cu sicriul si tot, sau daca nu stii o anume particularitate din “vasta” lor cunostiinta ce se bazeaza pe interesele altor persoane.
Iar in timp ce incerc sa ma feresc de acesti indivizi, intru in fuga nebuna, antagonist fiind stresul si protagonista fiind eu. Cumva in acest joc de-a soarecele si pisica, ajung in asa zisa casa, pe care ar trebui sa o numesc acasa ,dar ma gandesc ca nimeni nu se adreseaza unui spital de nebuni, ca de exemplu Spitalul 6, cu apelativul 'acasa'. Ar trebui sa fi dement, si totusi uite-ma aici, stand si muscandu-mi limba ca sa nu pornesc un alt razboi pentru care voi fi invinovatita oricum. Arunc masca pe podea, ma pun in pat si pentru prima data, simt acel comfort matern. Ma intorc la origini, fiind intr-o stare de destindere totala fata de realitate. Totul pana cand incepe mintea sa urle de anxietate, iar alea zeci de voci si personalitati pe care incerc sa le ascund zilnic incep sa ma certe facandu-si scenarii penibile in care erau eroinele situatiilor jenante. Ma pleznesc peste fata ca sa le inchid gurile spurcate si ma pun la somn.
A doua zi, ma trezesc cu o speranta ucisa cu brutalitate de amintirea zilei de ieri, si ca toti ceilati reincep acest ciclu odios, considerandu-ma putin mai ratata decat in ziua precedenta.
